duminică, 31 martie 2013

Fiat Lux

Azi sunt confuză. M-am trezit buimacă, într-un loc pe care nu-l recunosc. Pare a fi un câmp de luptă. Miroase a moarte, a durere, a dezamăgire. Nu e pic de viață în jur. Nu e om, animal sau plantă. Totul e arid, stâncos, dur. Până și aerul e toxic, îmbibat cu fum și praf.
Nu știu cine cu cine s-a luptat, nu știu cine a învins și cine a fost înfrânt. Nu e nimani aici, în afară de mine. Sunt numai eu, singură și rănită. Sunt numai eu, copleșită de vertij. Nu înțeleg unde sunt, nu înțeleg cum am ajuns aici. Am uitat totul. Aproape totul, de fapt. Îmi amintesc oameni. Întâi figuri opace, apoi din ce în ce mai clare. După un timp îi recunosc. Sunt cu toții oameni care m-au marcat. Sufletul meu păstrează pigmentul amprentelor fiecăruia dintre ei. S-au imprimat în mine ca tatuajele. Definitiv și ireversibil. Toți. Imaginea și istoria lor îmi sunt atât de clare... Amintirile atât de limpezi... Totul e precis - văd fiecare gest, aud fiecare cuvânt, apreciez fiecare sacrificu, mă doare fiecare rană. Simt tot ce au făcut pentru mine. Totul e senin. E evident.
De aici, de pe câmpul de luptă, totul se vede altfel. Perspectivele s-au inversat. Îi privesc pe toți, pe rând. Mă uit la și mai ales prin ei. Și parcă acum îi văd mai clar ca niciodată. Realitatea asta mă îngrozește. Realitatea asta nu coincide cu realitatea de până acum. Oamenii sunt altfel. Eu îi văd altfel. Prietenii nu îmi sunt prieteni. Cei în care mi-am investit sufletul, cei care credeam că mă iubesc, aceia m-au ucis. Cei pe care i-am ignorat, aceia m-au iubit sincer. Cei în care am crezut meritau cel mai puțin încrederea mea. Aceasta li s-a cuvenit, de fapt, celor de care m-am îndoit. M-am dăruit acelora care au profitat și i-am renegat pe cei care m-au apreciat cu adevărat. M-am lepădat de cei care m-au prețuit și care s-au sacrificat pentru mine. Am crezut pe aceia care m-au mințit și nu i-am ascultat pe cei care mi-au fost sinceri. Atât de mult să mă fi înșelat în privința lor?! Atât de mult să fi greșit față de ei?! Totul e limpede și tulbure în același timp. Nu mai știu cine mă iubește, cine nu, cine mă apreciaza, în cine să cred și pe cine să ascult. Nu mai știu dacă trebuie să merg înainte sau să mă întorc. Nu mai știu pe cine să îmbrățișez și de cine să fug. Sau știu, dar mi-e frică să lupt împotriva a tot ceea ce am crezut până acum. Mi-e frică să recunosc că m-am trădat atât de mult. Sau cine știe... Poate că mâine mă trezesc în patul meu și oamenii îmi vor fi din nou cum mi-au fost până acum.


sâmbătă, 30 martie 2013

Azi nu am chef

Astăzi trebuie să răstorn paharul aproape plin; trebuie să fac loc evenimentelor care-l vor umple săptămâna care va uma; trebuie să fac loc, că altfel o iau razna. Mă gândeam să pictez o scena din Django, să învăț la DUE, să vad filme, să stau cu orele în cadă, în apă fiartă, cu multă spumă și cu note de pian pe fundal, să gătesc ceva delicios, să îmi termin cartea de citit, să fac orice, numai să nu văd chip de ființă umană. Îmi plac oamenii și îi găsesc fascinanți, însă azi nu am chef. Astăzi este a șasea zi dintr-o săptămână în care am fost nevoită să respir ipocrizia celor din jur și am nevoie de o pauză, altfel o s-o iau la bătaie pe următoarea persoană care apare în fața mea ca un înger binevoitor, dar despre care știu că nu-i nimic mai mult decât o marionetă lingușitoare. Mă dezgustă din ce în ce mai mulți oameni. Mă dezgustă că sunt ipocriți și parșivi degeaba, fără motiv și pur și simplu. Mă dezgustă că sunt penibili. Mă dezgustă că au (de)căzut în categoria asta oameni de la care eu aveam pretenții. Mă dezgustă că au decis să fie ipocriți și lingușitori, alegând astfel aprecierea fantomelor în detrimentul respectului oamenilor adevărați. Și nu e numai dezgustător, dar e și trist. Nu pentru ei, ci pentru cei puțini care încă plutesc în afara sferei ăsteia mizerabile. E trist că afara sferei e infinită și oamenii din afara ei sunt prea puțini, deci mult prea risipiți. Oamenii frumoși, cu minți deschise și cu atitudini morale demne de respect sunt...nu știu unde sunt, că îi tot caut. Și mereu îi găsesc, până la probla contrarie. Și pentru că mereu demoralizarea poate fi și mai demoralizantă, singurul om care știu sigur că îmi înțelege și susține manifestarea e mort de un secol. Și cam atât, că îmi începe filmul.

Week-end plăcut și vouă!

marți, 26 martie 2013

Reţeta prieteniei perfecte

Nu ştiu dacă se aplică şi în rândul baieţilor, dar am observat că din ce în ce mai multe fete îmbrăţişează cu drag trendul prieteniilor ipocrite. Probabil că, la fel ca orice nonvaloare, trendul există şi se manifestă, sub diferite forme şi în diferite măsuri de când lumea şi pământul. Practic, nu-i nimic nou sub soare, în afara unor aspecte superficiale, care nu schimbă cu nimic nonvaloarea în sine, ci numai o îmbracă în alte culori. Culorile generaţiei mele sunt, cel mai probabil, împrumutate din comediile americane care satirizează anumite moravuri, dar pe care omul ignorant le-a înţeles ca promovând atitudini demne de urmat şi pe care le-a transformat în moda. Vorbesc de atitudinea "Gossip girl" şi "Sex and the city", atitudinea din filmele high-school, atitudine caracterizată prin falsitate, ipocrizie şi - chiar dacă nu-mi place cuvântul, se potriveşte de minune - pupincurism. Ăsta e secretul unei prietenii moderne de invidiat. Dacă poţi face faţă unei decăderi morale de asemenea proporţii, te poti numi un prieten fals cu mulţi prieteni falşi. Reţeta e simplă: îţi trebuie 6, 7, 8, 9, 10.......n prietene cu care tot ce ai în comun este dorinţa de integrare într-un grup, fără niciun fel de alte pretenţii. Odată ce ţi-ai găsit grupul, trebuie să asculţi bârfele lui n, să-i spui ceea ce vrea să audă şi apoi, când pleacă de la cafea, să spui celorlalte prietene ceea ce crezi de fapt. Nu ai de ce să te simţi prost pentru că la fel vor face şi ele...şi oricum, mâine tu vei fi cea care pleacă prima de la cafea, deci nici tu nu scapi. În continuare, nu îndrazni să sacrifici ceva pentru una din prietenele tale. Nici ele n-o vor face şi oricum, e demodat. Când simţi că începi să dai mai mult decât primeşti, nu contează câtă nevoie are prietena ta de tine şi nu contează cât de simplu ar fi pentru tine să rezolvi lucrurile; trebuie să te sustragi, să-ţi inventezi scuze şi să întorci spatele. La pasul următor trebuie să le faci complimente din care nu crezi nici 1%, pentru că îţi place să te bucuri, la rândul tau, de aceleaşi complimente false. Apoi, niciodată, dar absolut niciodată să nu le spui prietenelor tale că fac ceva greşit sau că ceva nu le sta bine. Nu, prietenele nu fac aşa ceva. Prietenele susţin că ai un ten de bebeluş chiar şi atunci când ai pojar. Prietenele îţi spun că esti slaba chiar şi atunci când eşti cât întreaga plajă. Mergem mai departe şi completăm cocktailul prieteniei perfecte. Atunci când o prietenă îndrăzneşte să pună pauză linguşelilor şi să-ţi spună o părere sinceră, e crimă. Tu nu poţi îndura adevărul, pentru că eşti obişnuită numai cu laude ipocrite, aşa că trebuie să te superi şi să nu mai vorbeşti cu respectiva prietena câteva zile, pentru că aşa-ţi spune copilul de grupa mijlocie din tine. Dacă se întâmplă să fii tu cea care denotă impertinenţa stupidă de a fi sincera cu prietena ta, atunci cere-ţi scuze imadiat şi revino repede la linguşeala cea de toate zilele. Continuăm cu ingredientele unei prietenii de invidiat şi ajungem la concluzia că o prietenie falsă nu e prietenie dacă nu ne fălim cu ea de fiecare dată când avem ocazia. Toate cunoştinţele trebuie să vadă ce cool e grupul meu şi cât de multe prietene adevărate am. Neapărat le pui pe toate drept sister, pe facebook. În final, reţeta ajunge la perfecţiune atunci când conştientizezi că niciuna dintre prietene nu-ţi e prietenă, te plângi de lucrul ăsta şi îţi exteriorizezi setea de oameni frumoşi şi de prietenii sincere, dar preferi să te scalzi în aceeaşi mocirlă. Iar dacă reuşeşti să maschezi dispretul faţă de prietena ta (pe care n-o mai suporţi din varii motive) cu pupici lipicioşi şi zâmbete prefăcute, atunci, da, eşti o prietenă desăvârşită. Eşti cool.

Pare SF, dar reţeta de mai sus constituie, de fapt, temelia celor mai multe prietenii. Eu asta am văzut în aproape toate cazurile, asta am găsit în aproape toate prieteniile pe care le-am analizat şi pe care am avut ocazia să le cunosc. Înca mă minunez! Încă nu înţeleg cum poţi numi prietenie o relaţie care aduce mai mult a legătură parlamentară, nicidecum sufletească.

vineri, 22 martie 2013

De când au devenit părinții atât de ipocriți?




Copilul își demonstrează talentul și aptitudinile de la cele mai fragede vârste. Atunci, la cele mai fragede vârste, șansele și visele lui iau ființă. Tot atunci sunt spulberate. Și prima persoană care distruge visul copilului, care-i reneagă talentul și care nu-i recunoaște calitățile este părintele. Părintele îi zdrobește propriului copil orice posibilitate de a parcurge un drum pentru care natura l-a pregătit cu resursele necesare. Părintele își îndoctrinează propriul copil cu deznădejdii. "Mergi doar la un concurs de dans și atât. Nu poți face carieră din asta, chiar dacă îți place și chiar dacă esti bun. Vei învăța să-ți placă altceva și să fii mediocru la acel ceva." Copilul trebuie să ajungă doctor, inginer sau avocat. Numai așa ar fi părintele fericit. Cum rămâne cu bietul copil și cu visele lui, asta nu mai contează. Cel mai probabil se va resemna și-și va învăța, la rândul lui, copilul în același fel. Talentul i se va risipi și toate șansele de a fi ceea ce își doește îi vor urma soarta. Dar cum am mai spus, nu contează. Dacă face bani din inginerie e mai mult decât perfect. Ceea ce contează este să mă laud colegelor de birou cu cât de realizat profesional este copilul meu, și nu cu cât de fericit este. E ridicol de trist. E atât de trist, încât ei nici macar nu-și dau seama ce aripi frâng și ce șanse colosare pot distruge. Ba mai mult, se gândesc că, de fapt, așa își salvează copiii. Îi ajută să devină oameni mari, să aibă bani și o meserie clasică. Asta o fi tot ce contează? Chiar au ajuns părinții cei mai mari dușmani ai viselor? De când au devenit părinții atât de ipocriți? De când au refuzat să accepte că au dat naștere unui om distinct, cu viață și vise distincte de al lor? De când fură viața propriilor copii?

Vorbeam ieri cu o persoană apropiată la telefon. Eram în autobuz, mă îndreptam spre facultate și mă plângeam de faptul că n-am timp să pictez. Replica m-a lasat perplexă: "Oamenii ar trebui să renunțe la visele lor pentru că oricum nu se împlinesc, iar cele care se împlinesc oricum aparțin unei minorități infime." Nu știu dacă m-a deranjat replica în sine sau faptul că a venit de la o persoană de la care aveam alte pretenții, dar am simțit cum mi se face rău și cum mi se îneacă ochii în lacrimi. Mentalitatea asta a devenit regula în rândul părinților și e trist. Oamenii s-au obișnuit, din inerție, cu regula asta și e trist. Regula e greșită. Cred în asta cum cred în adevăr. Cred că e greșită cu toată ființa mea. Știu că e greșită și mă doare să văd copii talentați cu aripi tăiate. Mă doare să-i văd fără viitor, când viitorul le stă la degetul mic. Mă doare să văd cum realismul deprimant a luat locul încrederii și a speranței. În loc să investim în talentele copiilor noștri, refuzăm să le vedem, refuzăm sa le acceptăm; închidem ochii în fața unor lucruri atât de importante și vedem clar pe cele superficiale. E mai comod și mai sigur așa. Câți părinți îndrăznesc să le ofere copiilor șansa la fericire? Câți dintre ei pun împlinirea copilului mai presus de propriile prejudecăți? Câți dintre ei au curajul sa spună cu mândrie colegilor de birou "Copilul meu e un pianist fericit, chiar daca nu-si permite un pian nou"...? Da, e Ham, care l-a lăsat pe Toma să facă ceea ce trebuie și-or mai fi 2, 3 care au înțeles că dacă vor turmă, nu e nevoie să faci copii, poți să-ți iei oi.

duminică, 17 martie 2013

Să topești Universul

Bunica mea este cea mai inteligentă femeie dintre toate câte cunosc. Nu am întâlnit om mai frumos și cred că nici nu vreau să întâlnesc, pentru că în felul ăsta ea ar rămâne mereu și pentru totdeauna omul suprem pentru mine. Cu siguranță ar fi fost un fenomen social, în condițiile prielnice. Găsesc în ea cel mai înțelegător psiholog, cel mai înțelept filosof, cel mai sincer suflet. Iată ce mi-a spus acum câteva săptămâni: "Întotdeauna mi-am dorit și o să-mi doresc ca voi, nepoatele mele, să gustați iubirea adevărată, sinceră, necondiționată. Chiar dacă nu durează, chiar dacă se sfârșește și indiferent cum se sfârșește, este cea mai mare realizare de care se poate bucura un om." Și adevărul ăsta e, că incalculabil de trist pentru om e să treacă prin viață fără să simtă, măcar puțin, ce înseamnă iubirea. La fel de adevărat e că oamenii au uitat să iubească. Nu fac referire neapărat la omul alături de care își trăiesc existența, deși cred că e infernal să trăiești singura viața pe care o ai alături de un om față de care tot ce simți este obișnuința și respectul, în cel mai bun caz. Nu, acum mă refer la iubire în general; omul nu mai iubește nimic, nu iubește viața, nu își iubește visele, nu se iubește nici măcar pe el însuși. Cel mai înalt grad al sentimentelor abia dacă atinge nivelul afecțiunii, deci nici nu se pune problema iubirii. Trăiește așa, trist și simplu, într-o monotonie în care cea mai puternică simțire este bucuria unei note mari, a unui telefon nou ori a faptului că a câștigat echipa de fotbal peferată - atât simte, infim.  Nu ai voie să mori gol. Nu ai voie să ai atât. Nu ai voie să ratezi singurul lucru pe care nu trebuie să-l ratezi.

Ce s-ar întâmpla dacă oamenii nu și-ar mai alege sufletul pereche la sfatul familiei sau al prietenilor? Ce s-ar întampla dacă oamenii nu ar mai merge pe un traseu stabilit de alții, chiar dacă firea lor trage necontenit în altă direcție? Ce s-ar întâmpla cu cei care și-ar urma visele lor, și nu visele altora? Ar învăța să iubească. Ar atinge fericirea. Ar reuși să simtă iubirea despre care vorbea bunica mea - iubirea pe care ți-o respiră toți porii, în timp ce Universul se topește în jurul tău. Ar fi desăvârșiți. Ar atinge extazul și prelungirea beatitudinii ar fi singurul lucru care le-ar mai ramâne de făcut. Evident, riscul este colosal, pentru că odata ce pierzi obiectul iubirii, pici inevitabil în infern. Rămâi tu fără tine, însă faptul că ai reușit să topești Universul face ca totul să merite.

Nu știu dacă bunica l-a citi pe Freud, dar cu siguranța l-a înțeles, căci iată ce scrie acesta, într-un pasaj în care analizează modul prin care omul își poate atinge scopul, adică fericirea:
"Cum ar fi posibil să uităm tocmai această tehnică a artei vieții! Ea se distinge prin cel mai ciudat amestec de trăsături caracteristice [...] Ea nu se mulțumește nici cu la fel de obositul și resemnatul scop al evitării neplăcerii, ci mai degrabă îl depășește nepăsator și menține lupta originară, patimașă, spre implinirea pozitivă a fericirii. Poate că această metodă se apropie de fapt de realizarea acestui scop mai mult decât oricare alta. Mă refer desigur la acea direcție a vieții care ia drept punct central iubirea, care așteaptă toate satisfacțiile de la iubire și de la starea de a fi iubit."

sâmbătă, 16 martie 2013

Quo Vadimus?

Suntem ca vrăjitorii - avem puteri. Precum vrăjitorii, urmărim să ne perfecționăm, să devenim mai buni decât suntem, să creștem și să evoluăm. La fel ca ei, trebuie să învațăm să ne controlăm și să ne educăm puterile. Trebuie să știm în care investim și în care nu; să știm care ne ajută să urcam și care să coborâm. Noi nu zburăm și nici nu facem lucrurile să ardă. Puterile noastre concretizează infinitul conceptelor care stau la baza naturii noastre umane. Mai exact, noi suntem puterea noastra.

Și daca ceea ce suntem noi depinde tot de noi, înseamnă că am putea fi oricât de mult. Am putea fi infiniți. Am putea fi imenși. Prima condiție pentru a ajunge atât de sus este voința, iar aici stăm cam prost. Nu vrem să creștem, asta e problema. Nu vrem să ajungem cât mai sus pe treapta superiorității. Suntem fixiști și limitați. Nu acceptăm nicio altă variantă, în afara aceleia pe care noi o considerăm corectă și care, pentru că nouă ni se pare corectă, automat TREBUIE îmbrațișata de toată lumea și trebuie să devină adevăr absolut. Privim prin noi până și cele mai obiective situații, de parcă noi am fi centrul Universului, iar ceilalti, niște biete ființe enervante, fac umbră pamântului degeaba și nu merită nicio sansă. Refuzăm să acceptăm că e posibil să ne inșelam. Refuzăm să ascultăm și să analizăm pe alții. Considerăm că suntem deasupra celorlalți, că am atins vârful muntelui. Iar asta e greșit, pentru că odată ce crezi că ai ajuns în vârf, încetezi să mai urci, așa că ramâi acolo, pe loc, într-un vârf imaginat de tine, în timp ce vârful real se ridica mult deasupra ta, și odata cu el, oamenii care vor cu adevarat să crească, aceia care știu că niciodată nu sunt suficient de buni, deci tot timpul trebuie să învete.

Sunt sigură că, dacă am dori să ne controlăm puterile, rezultatele ar fi impresionante. Dacă am reuși să ne învățăm reciproc, să învățăm cerșetorul de la colț și să ne lăsăm învățăți de el, la rândul nostru, pentru că mai mult ca sigur are ce să ne învețe, am evolua la The Best Homo Sapiens Ever. Dar, cum ne place să ne scăldăm în ignoranta, probabil ne vom distruge înainte să ajungem acolo.