Copilul își demonstrează talentul și aptitudinile de la cele mai fragede vârste. Atunci, la cele mai fragede vârste, șansele și visele lui iau ființă. Tot atunci sunt spulberate. Și prima persoană care distruge visul copilului, care-i reneagă talentul și care nu-i recunoaște calitățile este părintele. Părintele îi zdrobește propriului copil orice posibilitate de a parcurge un drum pentru care natura l-a pregătit cu resursele necesare. Părintele își îndoctrinează propriul copil cu deznădejdii. "Mergi doar la un concurs de dans și atât. Nu poți face carieră din asta, chiar dacă îți place și chiar dacă esti bun. Vei învăța să-ți placă altceva și să fii mediocru la acel ceva." Copilul trebuie să ajungă doctor, inginer sau avocat. Numai așa ar fi părintele fericit. Cum rămâne cu bietul copil și cu visele lui, asta nu mai contează. Cel mai probabil se va resemna și-și va învăța, la rândul lui, copilul în același fel. Talentul i se va risipi și toate șansele de a fi ceea ce își doește îi vor urma soarta. Dar cum am mai spus, nu contează. Dacă face bani din inginerie e mai mult decât perfect. Ceea ce contează este să mă laud colegelor de birou cu cât de realizat profesional este copilul meu, și nu cu cât de fericit este. E ridicol de trist. E atât de trist, încât ei nici macar nu-și dau seama ce aripi frâng și ce șanse colosare pot distruge. Ba mai mult, se gândesc că, de fapt, așa își salvează copiii. Îi ajută să devină oameni mari, să aibă bani și o meserie clasică. Asta o fi tot ce contează? Chiar au ajuns părinții cei mai mari dușmani ai viselor? De când au devenit părinții atât de ipocriți? De când au refuzat să accepte că au dat naștere unui om distinct, cu viață și vise distincte de al lor? De când fură viața propriilor copii?
Vorbeam ieri cu o persoană apropiată la telefon. Eram în autobuz, mă îndreptam spre facultate și mă plângeam de faptul că n-am timp să pictez. Replica m-a lasat perplexă:
"Oamenii ar trebui să renunțe la visele lor pentru că oricum nu se împlinesc, iar cele care se împlinesc oricum aparțin unei minorități infime." Nu știu dacă m-a deranjat replica în sine sau faptul că a venit de la o persoană de la care aveam alte pretenții, dar am simțit cum mi se face rău și cum mi se îneacă ochii în lacrimi. Mentalitatea asta a devenit regula în rândul părinților și e trist. Oamenii s-au obișnuit, din inerție, cu regula asta și e trist. Regula e greșită. Cred în asta cum cred în adevăr. Cred că e greșită cu toată ființa mea. Știu că e greșită și mă doare să văd copii talentați cu aripi tăiate. Mă doare să-i văd fără viitor, când viitorul le stă la degetul mic. Mă doare să văd cum realismul deprimant a luat locul încrederii și a speranței. În loc să investim în talentele copiilor noștri, refuzăm să le vedem, refuzăm sa le acceptăm; închidem ochii în fața unor lucruri atât de importante și vedem clar pe cele superficiale. E mai comod și mai sigur așa. Câți părinți îndrăznesc să le ofere copiilor șansa la fericire? Câți dintre ei pun împlinirea copilului mai presus de propriile prejudecăți? Câți dintre ei au curajul sa spună cu mândrie colegilor de birou "Copilul meu e un pianist fericit, chiar daca nu-si permite un pian nou"...? Da, e Ham, care l-a lăsat pe Toma să facă ceea ce trebuie și-or mai fi 2, 3 care au înțeles că dacă vor turmă, nu e nevoie să faci copii, poți să-ți iei oi.
Pai intr-o cultura in care dreptul la viata e echivalent cu capacitatea ta de a-ti gasi de munca, e si normal ca oamenii n-au orizonturi prea largi. Da, avem dreptul la alegere. La fel cum poti alege sa respiri sub apa, ca te ineci e partea a doua. Plus ca la noi mai e si juma de secol de ''oamenii muncii'', ca acu sa fii doctor, inginer sau avocat nu mai e o onoare si nici o sursa de bani, e doar greu.
RăspundețiȘtergereMai, doo precizari:
RăspundețiȘtergere1- Toma are asa un caracter, ca si daca nu-l lasam tot aia facea, sau, oricum, n-ar fi facut ce comandam noi. Bine, poti spune ca este tot meritu' nostru, stiind (instinctiv, ca de unde sa stii la nici 30 de ani ce sa faci cu un copil de pana in 3 ani), reiau, meritu' nostru c-am "nimerit-o" in perioada 0-3 ani, cand se formeaza caracterul.
2- eu am avut norocul sa nu uit cum gandeam, copil fiind, despre lumea oamenilor mari
3- buna-mio avea trei vorbe: "Mai bine porcar bun decat primar prost!" , "Daca nu-ti place ce faci, nu-ti iese!" , "Fericirea tine de ce experiente, nu de ce obiecte, aduni!".
Aaaaa, despre talentele copiilor, parere proprie- Toti copiii sunt talentati, educatia le taie aripile! ;)
@Mihai, dreptul la viaţă e acelaşi peste tot - îţi protejează viaţa şi atât, nu îţi garantează şi condiţiile de viaţă. Condiţiile astea depind într-o măsură de tine şi în altă măsură de factori exteriori. În rest, sunt de acord.
RăspundețiȘtergere@Hamule, alea sunt 3 precizări, nu doo :D
Şi Toma nu cred că ar mai fi avut curajul să facă ce simte, dacă de la 1, 2, 3 ani îl îndoctrinai cu tâmpenii.
Nu stiu cat de fericit ar fi pianistul fara bani de pian sau de facturi. Nu zic ca parintii nu gresesc doar ca le inteleg ingrijorarea. Poate tie iti place sa canti la pian dar esti un pianist mediocru, deci tot se lasa cu frustrari. Ideea e dupa ce castigi banii necesari sa te intretii sa iti faci timp si pentru visele tale. Nu trebuie sa se ingrijeasca altcineva de visele tale.
RăspundețiȘtergereDupă ce câștigi banii despre care spui, deja ai o vârstă și o mentalitate complet schimbată...și n-o să te apuci la +30 să-ți urmezi visele, să faci facultatea pe care ți-ai dorit-o sau să te apuci de balet; și chiar dacă o iei pe alt drum, e posibil să fie prea târziu, indiferent de talentul și de voința ta. Să faci carieră din vise ar trebui să fie planul principal, nu cel de rezervă.
RăspundețiȘtergere