duminică, 31 martie 2013

Fiat Lux

Azi sunt confuză. M-am trezit buimacă, într-un loc pe care nu-l recunosc. Pare a fi un câmp de luptă. Miroase a moarte, a durere, a dezamăgire. Nu e pic de viață în jur. Nu e om, animal sau plantă. Totul e arid, stâncos, dur. Până și aerul e toxic, îmbibat cu fum și praf.
Nu știu cine cu cine s-a luptat, nu știu cine a învins și cine a fost înfrânt. Nu e nimani aici, în afară de mine. Sunt numai eu, singură și rănită. Sunt numai eu, copleșită de vertij. Nu înțeleg unde sunt, nu înțeleg cum am ajuns aici. Am uitat totul. Aproape totul, de fapt. Îmi amintesc oameni. Întâi figuri opace, apoi din ce în ce mai clare. După un timp îi recunosc. Sunt cu toții oameni care m-au marcat. Sufletul meu păstrează pigmentul amprentelor fiecăruia dintre ei. S-au imprimat în mine ca tatuajele. Definitiv și ireversibil. Toți. Imaginea și istoria lor îmi sunt atât de clare... Amintirile atât de limpezi... Totul e precis - văd fiecare gest, aud fiecare cuvânt, apreciez fiecare sacrificu, mă doare fiecare rană. Simt tot ce au făcut pentru mine. Totul e senin. E evident.
De aici, de pe câmpul de luptă, totul se vede altfel. Perspectivele s-au inversat. Îi privesc pe toți, pe rând. Mă uit la și mai ales prin ei. Și parcă acum îi văd mai clar ca niciodată. Realitatea asta mă îngrozește. Realitatea asta nu coincide cu realitatea de până acum. Oamenii sunt altfel. Eu îi văd altfel. Prietenii nu îmi sunt prieteni. Cei în care mi-am investit sufletul, cei care credeam că mă iubesc, aceia m-au ucis. Cei pe care i-am ignorat, aceia m-au iubit sincer. Cei în care am crezut meritau cel mai puțin încrederea mea. Aceasta li s-a cuvenit, de fapt, celor de care m-am îndoit. M-am dăruit acelora care au profitat și i-am renegat pe cei care m-au apreciat cu adevărat. M-am lepădat de cei care m-au prețuit și care s-au sacrificat pentru mine. Am crezut pe aceia care m-au mințit și nu i-am ascultat pe cei care mi-au fost sinceri. Atât de mult să mă fi înșelat în privința lor?! Atât de mult să fi greșit față de ei?! Totul e limpede și tulbure în același timp. Nu mai știu cine mă iubește, cine nu, cine mă apreciaza, în cine să cred și pe cine să ascult. Nu mai știu dacă trebuie să merg înainte sau să mă întorc. Nu mai știu pe cine să îmbrățișez și de cine să fug. Sau știu, dar mi-e frică să lupt împotriva a tot ceea ce am crezut până acum. Mi-e frică să recunosc că m-am trădat atât de mult. Sau cine știe... Poate că mâine mă trezesc în patul meu și oamenii îmi vor fi din nou cum mi-au fost până acum.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu