duminică, 11 august 2013

Toti sunt la fel?

Nu mai vreau oameni frumosi. Sa nu aud!
Am alergat dupa oameni frumosi. Am tanjit dupa ei, i-am dorit, i-am gasit, m-am tinut de maneca lor ca un copil care se agata de omul pe care il iubeste si il respecta cel mai mult in viata. I-am apreciat pana la cer si inapoi. Ce principii! Cata putere si cata ratiune intr-un om! Cata cultura! Cata moralitate! Vai, dar cum m-am indragostit de ei! Oameni din aur am crezut ca sunt. Daruri ale divinitatii. Ingeri. Cum sa fii atat de bun, atat de bland, de altruist, de corect, cinstit, sincer, onest si frumos? Toate la un loc, toate intr-un om. Niciun strop de frustrare, nicio molecula de rautate, nicio picatura de invidie, nimic neplacut, nimic suparator - inuman de dubios. Dar cand inumanul e placut tie, inchizi ochii si spui ca e inuman de frumos. Asa investesti dragoste si timp in oameni. De fapt, e putin spus, aproape ca te inchini lor. Iti castiga admiratia si respectul cu 3 scene de teatru bine-jucat.
Dar, surpriza! Ipocrizia are picioare mai scurte decat minciuna. Singurul lucru frumos in oamenii frumosi este armura. Armura iti ia ochii. Armura este din aur. Armura straluceste. Dar vine o vreme, vine o situatie, o imprejurare neprevazuta si armura se sparge. Si atunci gasesti un suflet putrezit. Pe cat de perfecta este armura, pe atat de plin de defecte este continutul. Un continut urat, frustrat, rau, invidios, razbunator, fara principii - poate toate defectele sunt atat de avansate tocmai pentru ca armura stralucitoare construita de fiecare individ in parte nu a lasat cate un nerv (la figurat), cate o replica acida, cate o ridicare a vocii sa iasa de acolo. Asa ca toate astea s-au adunat si hop, refuleaza in cea mai urata forma posibila. Si asa se demonstreaza tot timpul ca cel care promoveaza principii nobile, acela nu le are; ca cel care sustine cu tarie ca e corect si cinstit, acela e mai ipocrit decat oricine; ca cel care face pe sfantul blandetii si al bunatatii, acela este de fapt omul cel mai egoist. E moda armurilor, da. E la moda sa citesti carti pline de moralitate, sa mergi pe pasii altora, sa pari un om mai bun, mai frumos, mai cult, mai cinstit. Dar la ce bun? De ce ne construim arumuri? De ce vrem sa stralucim, cand stim ca omul nu e facut sa straluceasca? Da, poate e placut sa orbesti oamenii cu stralucirea ta, dar stralucirea e trecatoare. Si odata ce ea piere, piere tot ce ai insemnat vreodata pentru cei din jururl tau.

Am ajuns sa ma bucur cand vad oameni naspa. Si sa-i consider frumosi, tocmai pentru ca nu incearca sa fie frumosi. Pentru ca sunt naspa in toata sinceritatea lor. Pentru ca au defecte. Pentru ca, uneori, sunt rai. Pentru ca, uneori, sunt frustrati. Pentru ca recunosc deschis in fata ta "Asta sunt! Putin urat, putin prost, putin egoist!" - iar asta ii face minunati, sublimi. Asta ma face sa ii imbratisez si sa le spun "Va vreau in preajma mea!" Si da, ii vreau in preajma mea, cu toate defectele lor, defecte care, prin acceptarea si identificarea lor, se transforma in calitati. Vreau oameni care imi spun cu tupeu "Femeie, aici gresesti!" si nu care imi spun ca gresesc pe facebook, intr-un post pe care l-au setat pentru ca eu sa nu-l vad. Vreau oameni care au curajul sa fie imperfecti. Vreau oameni care recunosc ca sunt imperfecti. Vreau oameni care nu vor sa fie pe placul tuturor. Vreau oameni.